INTERVIU Alexandru Ivănoiu, dramaturg și actor: „Principalul proiect e să găsesc un mod de a exista liniștit în perioada asta confuză și neclară.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră. 

Alexandru, înainte să urmezi masterul de Scriere Dramatică de la UNATC, ai studiat actoria. Ce te-a făcut să te îndrepți către dramaturgie?

Nu simt că m-am îndreptat niciodată către dramaturgie per se, era cumva acolo și doar am așteptat un context în care să mă profesionalizez din punctul ăsta de vedere. În liceu am avut primele mele tangențe cu dramaturgia, apoi, în facultate, am scris prima mea piesă amplă. Tot atunci am avut o rubrică de proză scurtă pe LiterNet și m-am tot jucat cu scrisul. Rubrica se numea Cântece simple, pentru că nu aveam pretenții de scriitor, de mare compozitor. Când am terminat facultatea a fost clar, mi-am zis „hai să o facem și pe asta”. Nu îmi place să cred despre mine că sunt dramaturg sau actor. Cred că există această boală a titlurilor, înșirăm o serie de lucruri pe care le-am făcut și le separăm. Clar, o facem ca alții să repereze mai ușor ce lucrăm. Mie îmi place să spun că lucrez în teatru. Dramaturgia, actoria, pedagogia sunt fluide, împrumută noțiuni una de la cealaltă și se sprijină reciproc.

Cred că există această boală a titlurilor, înșirăm o serie de lucruri pe care le-am făcut și le separăm. Clar, o facem ca alții să repereze mai ușor ce lucrăm. Mie îmi place să spun că lucrez în teatru. 

Ce alți artiști cu o dublă pregătire, de actor și dramaturg, mai cunoști și ce ți se pare special la ei? 

Imediat ce un om îmi spune că are o dublă pregătire mi se măresc pupilele. Cred că între meserii există, așa cum spuneam mai sus, influențe reciproce. E ca și cum ai învăța să cânți la un nou instrument apoi ai învăța o limbă străină. Creierul tău creează niște legături atât de speciale și greu de explicat. Cred în deviza „nu-ți pune toate ouăle în același coș”. Încerc totuși să îi înlătur componenta negativă, cea în care ți se sparg toate la prima cădere. Mai degrabă simt că împărțirea acestor ouă profesionale îți asigură prospețime. Avem un mare dar să ne încrâncenăm în legătură cu meseria noastră. Mai ales în climatul cultural actual. Posibilitatea de a juca și a scrie îmi menține creativitatea activă și am o plasă de siguranță în cazul în care se întâmplă să întâlnesc frustrare. Ca artiști cu dublă pregătire o să le menționez Andreea Lucaci și pe Ilinca Prisăcariu. Am avut bucuria să lucrez cu amândouă și recunosc în ele un tip de gândire complex, o apropiere față de lumea teatrului unică. Și pentru că merită și ea menționată, Etel Adnan, poetă și artist vizual pe care am pierdut-o de curând. Nu știu să sap mai profund în cuvântul „special”. Descrie foarte bine dubla pregătire fără să o concretizeze. Ceea ce mă ajută în fascinația pe care o simt când lucrez cu un astfel de om. 

Ca artiști cu dublă pregătire o să le menționez Andreea Lucaci și pe Ilinca Prisăcariu. Am avut bucuria să lucrez cu amândouă și recunosc în ele un tip de gândire complex, o apropiere față de lumea teatrului unică. Și pentru că merită și ea menționată, Etel Adnan, poetă și artist vizual pe care am pierdut-o de curând.

Care a fost primul text de teatru pe care l-ai scris și ce subiect ai abordat?

Primul, primul, primul a fost Fiicei Mele. Un one-man show despre presiunea resimțită de un adolescent în momentul în care devine preocuparea principală a părinților lui. Nu știu dacă asta s-a înțeles, dar cred că am descoperit de atunci că dramaturgia este un loc bun în care să-mi pun întrebări. Greutatea a fost mereu să nu dau și răspunsuri. Apoi, am continuat să scriu despre diverse teme. Nu știu cum s-ar reuni ele sub o umbrelă mai largă. Cineva a spus că scriu despre oameni singuri în încercarea lor de a fi mai puțin singuri. 

Cum s-a născut ideea din spatele piesei „Cosmonauți sau Dincolo e mai bine…” și care au fost cele mai mari provocări pe care le-ai întâmpinat în timpul procesului de creație?

Înainte de a scrie textul, m-am bucurat să particip la niște ateliere alături de actorii din spectacol. Ne-am spus fiecare of-urile, am încercat să vedem ce ne doare, ne-am învârtit în cercuri, am plâns, am râs, am vorbit de toalete turcești și într-o zi, dintr-odată, m-am gândit că textul se va numi Cosmonauți. Nu aveam idee de ce, nu știam dacă o să fie pe bune despre niște cosmonauți. De aici am pornit. Apoi a venit provocarea supremă. Un text de teatru cu influențe SF. Eu nu sunt un fan SF. Documentarea amplă, găselnițele, denumirile, ideile decurgeau din acest gen pe care eu nu l-am stăpânit neapărat niciodată stilistic. Aș spune că asta a fost cam cea mai mare provocare, creativ vorbind. A fost apoi greutatea de timp. Eram anul II de master, lucram la disertație, repetam la Libretto Impostura, coordonam o trupă de teatru, încercam să mențin Teatrul Improbabil pe linia de plutire și mai trebuia să scriu și un text despre Cosmonauți. Deci probabil, din cauza mea, premiera a avut loc puțin mai târziu decât trebuia. Uitându-mă în spate cred totuși că aceste provocări au reușit să determine apariția unui spectacol la care să țin atât de mult.

Cât de mult s-a modificat textul în repetiții? 

Enorm. Sunt scene întregi pe care le știm doar noi. Simt că am scris 5 texte, nu unul. Mai glumim între noi și ne aducem aminte de scene care se puteau face. Am optat totuși să simplificăm. O mare parte din munca noastră a fost cea de selectare. La nivel de conținut ideile au rămas asemănătoare. Încă o chestie, a ieșit mai comic decât mă așteptam. 

Care e replica ta preferată din piesă și de ce? 

Of. Greu. „Pe Marte ar trebui să ducă doar bunicile!” e una. O și zice Maria Baciu foarte bine. „Nicoleta, trezește-te că vreau să te cer de nevastă” mai e una. Gata, știu. „Știi cum cred eu că e pe Marte? Pe Marte e ca un grătar care nu se termină niciodată, cu prieteni care nu trebuie să plece niciodată acasă, pentru că sunt deja acasă”. Nu știu de ce sunt preferatele mele. Mă distrează mult și totodată fac parte din acest univers al românului pe Marte. 

Ce mesaj ai vrut să transmiți prin intermediul acestui text? 

N-am avut un mesaj în cap. M-am gândit mult la plecări, am asemănat mult problematica cu alegerea de a te muta din țară. Textul ăsta a fost felul meu de a analiza fuga. M-am întrebat cât de mult ține de orgoliu, cât ține de supraviețuire, cât ține de anxietate colectivă și am încercat să las ideile acestea să se lupte între ele. La finalul procesului mi-am tras propriile concluzii. Poate sunt asemănătoare cu ale unor spectatori, nu știu. Eu doar le-am lăsat să se manifeste prin text. 

Textul ăsta a fost felul meu de a analiza fuga. M-am întrebat cât de mult ține de orgoliu, cât ține de supraviețuire, cât ține te anxietate colectivă și am încercat să las ideile acestea să se lupte între ele.

Cum a fost colaborarea cu regizoarea Andreea Lucaci și cât de mult a contat că amândoi sunteți și actori? 

Sunt la a 3-a colaborare cu Andreea. Ne înțelegem bine, ne facem cu nervii și ne îmbrățișăm la final că doar noi știm prin câte am trecut. E o regizoare foarte talentată și pe atât de nebună. În timp, am înțeles că ea e o tipologie diferită, iar ca să fie o scenă echilibrată eu joc un contre-emploi, un tip așezat și rațional. Faptul că suntem actori ajută, că nu ne identificăm cu rolurile. Chiar dacă la repetiții ne punem pe pozițiile de regizor, dramaturg, când stăm să coacem idei schimbăm uneori rolurile. Asta ca tip de gândire și raport la lucru. În rest, da, înțelegem teatrul poate puțin mai bine, având aceste două puncte de vedere. Ea lucrează altfel cu actorul, iar eu scriu altfel. 

La ce alte proiecte lucrezi în prezent? 

Am câteva piese începute, mai multe idei împărțite prin fel de fel de documente. Le las niște timp de coacere. Anul trecut am scris mult cu deadline-ul în față, acum las deadline-ul să apară organic. În rest, scriu primul meu text pentru teatru dans ceea ce e și fascinant și terifiant, mai joc cu bucurie de câte ori se poate pe lună și visez la o lume culturală mai primitoare, mai plină de contexte. Pe unele încerc să le creez, pe altele să le susțin. Principalul proiect e să găsesc un mod de a exista liniștit în perioada asta confuză și neclară. Sunt zile și zile. 

Principalul proiect e să găsesc un mod de a exista liniștit în perioada asta confuză și neclară.

un articol de Andreea Ciocîrlan