ȘERBAN IONESCU – DE LA EXPRESIVITATEA ASCENSIONALĂ LA ASCENSIUNEA FINALĂ 

 „Căţărătorul nu mai zboară”. A ajuns la un loc cu îngerii

Dimineaţa, la Ştirile TVR, se anunţă că Şerban Ionescu a încetat din viaţă în seara zilei de 21 noiembrie, la Spitalul Floreasca, unde cu o zi înainte se internase la Urgenţă. Ştiam de ceva timp că este în mare suferinţă, mai întâi în urma unei muşcături de căpuşă, ca apoi să se stabilească adevărata cauză, prin diagnosticul pus de doctorii din Germania – scleroză amiotrofică, o boală ce avansează fatal. Şerban Ionescu se lupta cu acest inamic şi spera – el, colegii şi instituţiile ce i-au sărit în sprijin – că va reuşi să-l învingă. Însă inamicul a înaintat şi a ieşit victorios. Fireşte, asupra unei mâini de pământ. De restul, de suflet şi creaţie, nu se poate atinge. Ştirea m-a lovit ca un fulger. Am pregătit un material – despre Şerban Ionescu scrisesem anterior – şi i l-am trimis lui Marian Boboc pentru Ziarul şi lui Lucian Hetco pentru revista Agero din Stuttgart. Apoi, i-am dat telefon lui Marian Boboc, anunţându-l de trimitere şi rugându-l să-l publice ziua următoare. Ceea ce a şi făcut. Spre seară Mihai Barbu mă anunţă şi el, îi spun că am trimis un text pentru Şerban lui Marian şi stabilim ca ziua următoare să ne întâlnim ca să ne luăm bilete de călătorie la Bucureşti. Ne întâlnim, luăm bilete de la Agenţia CFR şi seara, la 23,42, suntem urcaţi în trenul IR12822, vagonul 4, din Petroşani spre Bucureşti. În tren Mihai mă întreabă de o persoană dacă a fost angajată la Teatrul din Petroşani pe timpul când Şerban lucra aici, fiindcă soţul acesteia la un post de televiziune a spus despre actor cuvinte grele, lipsite de cuviinţă. Mi-am amintit de ea, fusese corpansamblu (actor fără studii) în acea perioadă. Abia o distribuise Florin Fătulescu într-un rol secundar din Alegeţi-l singuri! Nu-i voi aminti numele, dar sunt uimit şi mâhnit de ceea ce pot face neputinţa şi invidia, răutatea şi necredinţa dintr-un om!

Şerban Ionescu în „perioada Petroşani” a însemnat peisajul teatral românesc cu trasee luminoase. Fizic şi spiritual. Din facultate şi apoi continuând de aici a realizat filmările capodoperei Ion. Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980), film în două serii, după romanul lui Rebreanu, în regia lui Mircea Mureşan, profesorul său. Forţa creatoare a sa era explozivă. Să haşurezi Transilvania cu filmări, să joci în cele mai dificile şi elevate spectacole ale Teatrului din Petroşani, care în anii 1980-1982 au fost expresia deplină a libertăţii în artă, să alergi de la Petroşani la Tg. Mureş, de aici la Braşov, de la Braşov la Satul Mare, în locurile cele mai îndepărtate, prin coclauri şi sate pe unde se filma, fără maşină şi să fii gata cu textul, mişcarea şi creaţia înaintea colegilor din distribuţiile de la Petroşani – ce forţă şi dăruire! Şi la Petroşani să te odihneşti întins pe jos! Tinerilor repartizaţi li se dăduse un apartament pe str. Ilie Pintilie, un apartemant cu trei camere la etajul 7. Într-una era Virgil Flonda, în alta, Avram Birău şi în cea mare, regizorul Florin Fătulescu. În aceasta, fiind şi prieteni, amândoi braşoveni, se întindea şi Şerban Ionescu, după dezbaterile ce şi cum asupra spectacolelor. Actorii din Petroşani, publicul erau mândri de prezenţa lui Şerban Ionescu. Se făceau întâlniri cu minerii, cu studenţii. Cât de impresionantă a fost premiera filmului Ion la Petroşani, la Cinema „7 Noiembrie”! Ce bucurie şi lumină pe chipul spectatorilor, când în faţa cortinei au apărut 18 dintre realizatorii filmului! Între aceştia, cel mai înalt, cel mai tânăr, cel mai al nostru, cel contopit cu personajul Ion, Şerban Ionescu! Copii, adolescenţi, vârstnici le-au umplut braţele cu flori. Şerban strălucea. Şi deodată, chiar în clipa când omul este ales de Dumnezeu, să vezi pe un post de televiziune chipul nemerniciei!? Parcă nici versurile lui Eminescu din Scrisoarea I nu o taxează îndeajuns:

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subţire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,/ C-ai fost un om cum sunt dânşii… Măgulit e fiecare/ că n-ai fost mai mult ca dânsul. (…) …vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşi… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage...

Ne luăm flori de lângă peronul Gării de Nord şi plecăm la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, unde trupul neînsufleţit al lui Şerban Ionescu fusese mutat de la Biserica Batiştei. Ocolim teatrul şi prin partea dinspre str. Tudor Arghezi, pe unde este intrarea actorilor şi unde se lipise un retaurant, intrăm în „amenajata” sală Media. Urma să se deschidă cu o premieră în care era distribuit actorul Şerban Ionescu, însă aici şi acum odihnea el, nu sub lumini de reflectoare, ci de sfeşnice cu lumânări. Era întins într-un sicriu deschis cu jumătatea de sus a capacului, înconjurat de coroane, jerbe, flori. Mama sprijinită de marginea sicriului. Televiziunile aşteptau. Pe un scaun din şirurile din partea dreaptă sta neclintit profesorul său de estetică, Ion Toboşaru. Negăsindu-şi locul, îngrijorată, era actriţa (şi dramaturg) Olga Delia Mateescu, cea care sărise cu tot sufletul, strângând fonduri, să-l sprijine pe Şerban în necruţătoarea încercare. Apoi directorul general al teatrului, actorul Ion Caramitru. Mulţimea s-a strâns şi a sporit treptat. Am scris în Cartea de aducere aminte câteva cuvinte, pornind de la o replică din Pluta Meduzei a lui Sorescu, care îi plăcea mult. „Căţărătorul nu mai zboară.” A semnat şi Mihai Barbu. Eu m-am aşezat pe un scaun, iar el a căutat să prindă în imagine foto câteva clipe, cele din urmă ale actorului, parcă de „grup”, de la finalul unei reprezentaţii lumeşti deschisă spre cer. Şerban Ionescu a ajuns la un loc cu îngerii. Jos, românii l-au aşezat cu onoruri, în 23 noiembrie, în Cimitirul Bellu.

 Boxerul din În căutarea sensului pierdut de Ion Băieşu

Text anterior

„Şerban Ionescu pare desprins din galeria personajelor închipuite de El Greco”, scriam anterior. Când vine la Teatrul din Petroşani, de pe băncile Institutului şi de pe platourile de turnare a filmului Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii, după celebrul roman al lui Liviu Rebreanu, în regia lui Mircea Mureşan, tânărul actor pare mistuit de forţa celor două blesteme, precum zice în adiţie titlul filmului, al teluricului şi al pătimaşului eros, adică al scenei ludice şi al iubirii ce leagă viaţa cu reprezentarea închipuirii, fapta, cu visul, în sensul cel mai larg şi înalt al cuvântului. Subţire şi înalt să atingă nesfârşitul, cu o istovire lăuntrică dată pe faţă şi o stare sufletească de a se desprinde de cele din jur şi a ţâşni spre înalturi. Tatăl său a fost pilot de vânătoare şi fiul, cu picioarele bine înfipte în pământ şi privirea spre înaltul cerului, spre stele, pare cuprins de o continuă tendinţă ascensională, de un elan de zbor. 

Şerban Ionescu s-a născut la 23 septembrie 1950, în Corabia, judeţul Olt, şi – datorită felului de serviciu al tatălui, de a fi detaşat mereu în altă parte – copilăria şi-o împarte între Corabia, Braşov şi Caracal. (La Braşov, se întâlneşte cu Florin Fătulescu la Şcoala populară de artă – ca elevi de liceu – şi joacă în câteva spectacole ale acestuia, legându-se între ei o admirabilă prietenie.) Între anii 1974-1978, urmează cursurile de actorie la I. A. T. C. „I.L.Caragiale” Bucureşti, clasa Amza Pellea. Pentru examenul de absolvire interpretează rolul Miron David din Piticul din grădina de vară, de D.R. Popescu. 

Şerban Ionescu, este repartizat la Teatrul din Petroşani, în iulie 1978, dar lucrează pe platourile de filmare, realizând magistralul rol Ion din filmul Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii, la începutul anului 1979, şi la teatru, 3 roluri, toate în regia artistică a lui Florin Fătulescu, Ioniţă din Petru Rareş (Locţiitorul), de Horia Lovinescu, premieră la 24 februarie 1979, Căţărătorul din Pluta Meduzei, de Marin Sorescu, premieră la 13 martie 1980, şi Boxerul din În căutarea sensului pierdut, de Ion Băieşu, premieră la 18 octombrie 1980. Este momentul fast al Teatrului din Petroşani. Cu primul, se sărbătoresc 30 de ani ai teatrului. Cu următoarele se participă la festivaluri, luându-se importante şi grele premii. Cu toate se fac ample turnee în ţară şi se joacă triumfător în Capitală. Critica este uluită, entuziastă, descătuşată. Autonomizarea estetică a teatrului contra ilustrativismului ideologic şi-a găsit aici locul de manifestare într-un program bine articulat.

Despre primul său rol la Petroşani, Dumitru Dem Ionaşcu notează:

Creaţie artistică exactă, pe măsura rolului (Ioniţă) are Şerban Ionescu, alcătuind un personaj complet.

Petru Rareş, o montare de excepţie la Teatrul de stat „Valea Jiului”, în Ritmuri hunedorene, iulie, 1979.

La al doilea, Căţărătorul, Ion Vulpe îi stabileşte coordonatele filosofice şi interpretative:

Mitul sisific este şi rămâne contemporan umanităţii, ,,piatra” prăbuşeşte insul automatizat şi însingurat. Este meritul lui Şerban Ionescu (actor curtat insistent pe platourile de filmare, aflat doar la al doilea rol pe scena noastră) de a descoperi filonul filozofic al metamorfozei zborului fără ţel în necesitate. Căţărătorul întruchipat de el impresionează prin expresivitate, realizată cu mijloace economice, dar autentice de comunicare. Logica personajului este firească, deşi desfăşurarea sa este impresionantă, de la frica primitivă până la cutezanţa icarică

Steagul Roşu, 15 martie 1980

Iar despre al treilea, Boxerul, criticul Valentin Silvestru scrie imediat după premieră, remarcând stilul şi jocul unitar, de echipă: 

Stilul de joc e lapidar, esenţializat, replicile sunt rostite sec, mişcările bine reglate, uneori abrupte. Grupurile se întocmesc şi se încheagă în geometrii rafinate, păstrând în genere o tensiune interioară care sugerează elanul chiar şi în momentele statice şi mute. Foarte bine e valorat umorul şi, cu succes subliniată, ironia atît de corosivă a piesei. Surprizele scenice, nu puţine, sunt de facturi diverse, deşi nu totdeauna şi de bun gust. Dar impresia generală e de creaţie spontană autentică, în regim satiric bine întreţinut, în metaforă coerentă, expresivă şi implicită. (…) Şerban Ionescu, cu haz inteligent, prompt şi eficace, intervenind mereu, cu vervă, însă şi cu un sigur autocontrol…

 România literară, nr. 43, din 23 octombrie 1980

Cu Pluta Meduzei, la Festivalul de teatru contemporan Braşov, 21 – 29 martie 1980, ediţia a III-a, spectacol devenit simbol în primenirea estetică a teatrului nostru, Florin Fătulescu obţine premiul pentru regie, iar Mirela Cioabă,  premiul pentru debut interpretare feminină. Dar critica – aproape de oriunde din ţară şi de orice fel, teatrală, literară şi filosofică, a ţinut să se exprime – a remarcat forţa de expresivitate estetică şi spiritul de „echipă”, spectacolul fiind unul prin excelenţă integrativ. Între critici au fost voci care l-au situat pe Şerban Ionescu în faţă: 

Din echipa de interpreţi se reţin într-o primă notare: Şerban Ionescu (Căţărătorul), Mirela Cioabă (Femeia), Mihai Clita (Fotograful)

Ermil Rădulescu , Pluta Meduzei – însemnări din sala de spectacol, în Drum nou, 25 martie 1980, Braşov 

Din tânăra echipă de absolvenţi ai I.A.T.C.-ului, juriul Festivalului de teatru contemporan de la Braşov a reţinut „sonurile” distincte ale lui Şerban Ionescu (Căţărătorul) şi ale Mirelei Cioabă (Femeia), un premiu pentru „debut colectiv” meritând însă şi câţiva dintre „inşii” spectacolului: Dinu Apetrei, Avram Birău, Virgil Flonda.

Victor Parhon , Luceafărul, nr.20, din 16 mai 1980

Reţinem mai ales numele lui Şerban Ionescu (Căţărătorul) şi al Mirelei Cioabă (Femeia).

Ştefan Oprea, Pluta Meduzei, în Cronica, nr. 19, din 9 mai 1980 

Cu  În căutarea sensului pierdut, la Festivalul dramaturgiei româneşti actuale de la Timişoara, ediţia I, 1980, se obţin: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie: Florin Fătulescu; Menţiune pentru scenografie: Elena Buzdugan; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru dramaturgie lui Ion Băieşu. Iar după, se organizează de către Teatrul din Petroşani  Seminarul de Dramaturgie şi Teatrologie – Marin Sorescu, 13 – 15 februarie 1981, la Deva, iar Biroul Secţiei de critică teatrală ATM acordă pe anul 1980 două premii realizatorilor spectacolelor Pluta Meduzei de Marin Sorescu şi În căutarea sensului pierdut de Ion Băieşu: Premiul de regie: Florin Fătulescu şi Premiul de scenografie: Elena Buzdugan.

În Căţărătorul din Pluta Meduzei de Marin Sorescu, alături de Virgil Flonda şi Avram Birau.

Fără să fie un joc de cuvinte, Şerban Ionescu, atunci ca şi acum, dă chip unei ciudate ubicuităţi. Energia şi combustia lăuntrică îl fac să fie prezent peste tot. Este actorul ce pare că lucrează deodată în mai multe locuri. Şi într-adevăr, este pe platourile de filmare şi pe scena din Petroşani (1978-1981); pe scena Teatrului din Sibiu (1981-1992) şi a „Comediei” din Bucureşti (1982-1992, colaborator), a Teatrului „Odeon” (1992-2002) şi a Naţionalului din Capitală (din iunie 2002), pe platourile numeroaselor filme şi ale televiziunii, în ultimul timp, în istovitoare seriale, precum comedia Om sărac, om bogat (2006-2007). Şerban Ionescu este actorul multiplicat ca prezenţă, multiplicat ca înfăţişări, dar toate strânse, să spunem „alungite” sub cupola acelui efort de ascensiune spirituală propriu stilului din plastică al lui El Greco. Şi aceasta, în ciuda dimensiunii ironice. Prin aceasta se capătă chiar o dimensionare umană a ceea ce depăşeşte omul alunecat în viaţa cotidiană. Cine l-a privit în Căţărătorul, închis într-o rachetă care ia foc în încercarea de a se desprinde de pământ, cine l-a văzut căţărându-se pe mâna uriaşă din acest spectacol pentru a scăpa de „căderile în trape”, are imaginea unui disperat sacrificiu al omului, dar şi al actorului – datorită lucidităţii.

Şerban Ionescu este o continuă flacără în scenă. Şi „lacrima” şi „râsul” consumă materia pe verticală, eliberează lumina din învelişul fizic al actorului. Fie prin extatica forţă a privirii, fie prin surâsul ironic generat de conştiinţa absolutului şi infinităţii lumii, Şerban Ionescu face vizibil zone ale invizibilului. Pe când partenerii joacă pe orizontalitate, el joacă pe verticalitate. Şi lumea scenei se dimensionează. Cine l-a văzut în Boxerul păstrează imaginea celui aflat într-un „box” continuu cu reaua infinitate a lumii de jos. O mână de cenuşă sub privirea Celuilalt. De aceea, prin interpretările de excepţie, Şerban Ionescu, pare a declanşa ceva din „puterile” naturii, aşezându-se, în peisajul actorilor noştri, între Florin Piersic şi Amza Pellea – la distanţă egală între „lacrima” unuia şi „surâsul” celuilalt.

Tânărul târându-se în cârje

În faţa mulţimii din partea de la intrare, televiziunile aşteptau cu camerele fiexate sau purtate pe umeri de cameramani să prindă momentul şi reacţiile întâlnirii dintre Magada Catone şi Mama actorului Şerban Ionescu. Nimicnicia omenească spera în câteva scântei, dar nu i s-a dat această satisfacţie. Prin mulţime, desfăcând-o într-o parte şi alta, intră un tânăr uscat, părând doar veşminte, târându-se pe două cârje. Le mută în faţă şi apoi îşi trăge corpul între ele. În mâna stângă, întinsă pe cârjă ţine două flori. Se târăşte pe lângă gărzi şi înaintează spre locul unde erau depuse florile. O actriţă îl ajută, i le ia şi le aşază între celelalte. Apoi tânărul se întoarce şi vine lângă sicriu, sprijinindu-se de cârje şi de marginea acestuia. Reuşeşte cu dreapta să-şi facă o cruce. După aceea, prinzându-se în cârje, îşi pleacă fruntea, atingând de câteva ori lemnul sicriului. Din spate, dintre actorii Teatrului Naţional, o actriţă strigă: „Şerbane, poporul e cu tine!”. Şi ceilalţi reiau: „Tot poporul e cu tine!”. Tânărul în cârje se retrage, se retrage cu greu, mai priveşte o dată în urmă şi dispare prin mulţime. De unde venise? Nu ştiu. Era trimisul tuturor: al românilor care s-au recunoscut în Ion din ecranizarea după romanul lui Rebreanu, în Dumitru din Umilinţă, ultimul film în care Şerban Ionescu a jucat cu moartea în sine, ca şi cum ar fi fost ţinuit pe o cruce. Era trimis din Ardeal, din Bucovina, din Dobrogea, din Muntenia, era trimisul României adevărate, al celei ajunse în cârje, dar care mai poate să-şi facă o cruce, să depună o floare şi să trimită un semn către Domnul printr-un om ce a putut să zâmbească peste durere şi să surâdă peste moarte. Nu cei îmbuibaţi şi vicleni, nu cei invidioşi, ci România în cârje a venit la capătul sicriului lui Şerban Ionescu.

Domniţa citind sub lumina sfeşnicului

O domniţă (actriţă) vine lângă sfeşnicul din faţă, din partea dreaptă a sicriului şi sub lumina caldă a lumânărilor deschide o cărticică din care începe să citească, mişcându-şi doar privirea. Lumânările îi luminează faţa întristată şi bogatele bucle, de un galben arămiu, precum ale Îngerului Reîncarnat sau ale Sf. Ioan Botezătorul, imaginate de Da Vinci. Citeşte împietrită. Citeşte pentru sufletul lui Şerban şi pentru puterile nevăzute. Citeşte sau se roagă, îi spune cuvinte de iniţiere sau îi cheamă îngerii păzitori. Mi-a amintit de bocitoarele gorjene, care murmură la colţurile casei, la ferestre, Cântecul Zorilor şi apoi, lângă mort, Cântecul bradului; care îl sfătuiesc cum să avanseze pe această cale naltă, de încercare şi de îndurare („Că e călător/ Dintr-o lume-ntr-alta/ Dintr-o ţară-ntr-alta,/ Din ţara cu dor/ În cea fără dor,/ Din ţara cu milă/ În cea fără milă.”). Domniţa citeşte din cărticică, pare singură, doar ea şi sufletul lui Şerban. Sufletul care vede şi aude, dar nu poate să vorbească. Domniţa întoarce filă după filă, pe când gărzile formate din actori se schimbă, pe când mama se frânge în sine aplecată asupra fiului, cu mâna dreaptă peste mâinile lui şi cu cea stângă sprijinindu-se de marginea sicriului, citeşte vreme de o oră, până sfârşeşte cărticica şi cei patru preoţi încep cele de cuviinţă, cădelniţarea de jur împrejur a celui petrecut şi cântările de la capătul său. În spatele mamei, la ceva distanţă, îndoliați stau Magda Catone şi fiul, Carol. Mai în mulţime, Irina, cea care l-a îngrijit în clipele din urmă.

Pelicanul, dăruindu-şi sângele 

De ce mai toţi colegii îi spuneau cu dragoste, Pelicanul? Ce nume şi cu ce simbolistică l-a încărcat Şerban Ionescu! Dinu Manolache l-a numit astfel, după ce, la examenul de admitere la IATC Bucureşti, examinatorul i-a oferit un stilou şi Şerban i-a răspuns cu un surâs întors: „Eu nu scriu decât cu Pelikan!” (Pelikan era marca unui stilou ales.) De la această întâmplare măruntă, Şerban s-a ales cu acest nume, nume ce i-a fost dat să-l ridice într-o mare şi proprie semnificaţie. Nu fiindcă era înalt şi subţire, mai sunt şi alţi oameni înalţi. Nu fiindcă mergea asemenea acestei păsări, mai sunt oameni care păşesc astfel, ci fiindcă părea cu adevărat o făptură zburătoare căzută printre oameni. Când Dinu Manolache i adăugat acest nume a intuit ceea ce va fi acest actor prea împovărat de har şi dăruire: un Plican ce nu va precupeţi nimic pentru viaţa personajelor sale. Pelicanul este simbolul dăruirii până la capăt: el îşi hrăneşte puii chiar cu propriul sânge. Această pasăre a cuprins şi imaginaţia torturată a lui Strindberg, în piesa Tatăl, sau într-una chiar cu acest titlu, Pelicanul. Această pasăre poartă cu sine o suferinţă subtilă, a propriului sacrificiu. În plan simbolic, Şerban Ionescu a încercat să treacă personajele întrupate cu sine cu tot din manifestarea lumii de aici în cea spirituală, să urmeze o cale christică. Personajele lui sunt reprezentări din această lume şi întrupări dintr-o alta doar bănuită. Şi cât de fireşti întrupate din firescul marelui actor! Şi observăm, abia acum, că acest firesc nu este altceva decât sângele actorului. Se spune că în ultimul spectacol, Dineu cu proşti, „juca” fără să mai poată să-şi mişte o mână. Dăruire şi sacrificiu, sau lecţie şi datorie!? 

Lumea culturii cunoaşte atâtea reprezentări ale lui Iisus răstignit pe Arborele vieţii, iar deasupra, în vârful acestuia, stând într-un cuib, hrănindu-şi puii, pasărea sacrificială, Pelicanul. Este pasărea ce îi prea din sacra simbolicitate, de naştere din nou: Şerban Ionescu a făcut-o de-a lungul vieţii prin reprezentaţiile sale, prin personajele create din nou. Aceste personaje, deocamdată, dau seama despre sufletul său – fireşte, şi al nostru – şi mai departe ne lasă urme pe care trebuie să le vedem ca fiind călcate de o fătură luminoasă. Cele mai multe dintre personajele sale sunt cu picioarele bine înfipte în pământ, dar cu capul şi fruntea în cer. Cuvântul lor pe care îl auzim aici răsună dincolo. Gesturile lor largi, de amplitudine, ne încântă şi uimesc fiindcă ele umplu şi un alt spaţiu. La finalul filmului Umilinţă, scenariu şi regie Cătălin Apostol, este o imagine cutremurătoare. Există aici ziua unei lumii agonice şi inconştiente, alunecată apocaliptic în mrejele răutăţii. Este desemnată prin întâmplările din satul Pârlita peste care vine, în final, puhoiul apelor. Şerban Ionescu interpretează un personaj care nu vorbeşte, medicul veterinar Dumitru, care poartă cu sine vina şi suferinţa a tot şi toate, care comunică doar cu un copilaş, prin privire. Singurul său prieten de suflet şi nevoi. În final, găsindu-l pe copilaş fără suflare în tinda bisericii, părăsit de cei ce-i pricinuiseră moartea, îl ia în braţe şi iese din lăcaş, înaintează într-un spaţiu ce pare că are trepte, sub un cer apăsător. Merge prin ceaţă şi umbră şi, privit din spate, pare o uriaşă cruce: Şerban Ionescu – axa verticală şi copilul din braţe – axa orizontală. Nevorbitorul ne dă cea mai Vorbitoare imagine. Nu este greu să ne imaginăm că astfel Actorul duce în braţe o Lume, a nevinovaţilor pe care să o aşeze la picioarele Domnului. Şerban Ionescu a dus şi continuă să ducă în braţe lumea cu suflet de copil, a nevinovaţilor, lumea ucisă de răutatea insuportabilă de ieri şi de azi a puternicilor zilei. Pentru viaţa acesteia el, cel numit Pelicanul,  şi-a dat sufletul său. 

Ochii vii din tablou

I-am privit ochii din imensa fotografie de la capătul sicriului, de deasupra coroanelor şi florilor aduse ca ultime cuvinte ale noastre. Din fotografie Şerban, o făptură simplă într-un tricou negru, ne priveşte pe toţi, cu ochiii săi vii, numai înţelegere şi lumină. Am trecut din dreapta în stânga şi invers, ochii săi mă urmăreau. Tot astfel mi s-a întâmplat şi cu ochii dintr-o icoană, privind-o, din mânăstirea Tismana. Şi parcă l-am auzit: „Suntem o metaforă, Velea, cea mai scumpă a lui Dumnezeu!” O trecere dincolo. Mama sa, sprijinită de sicriul fiului, adunată asupra lui, plângea în sine. De câteva ori, când părea că se prăbuşeşte, câte o actriţă o susţinea şi o aşeza pe un scaun. O dată, chiar în faţa mea. Cu lacrimi, îi aduceau condoleanţe actriţe şi actori, ai Naţionalului, ai teatrelor din Bucureşti şi ai celui braşovean. Şerban îşi petrecuse aici copilăria, adolescenţa cu studiile liceeale, şi tot aici, pe scena Teatrului din Braşov luase premii cu Teatrul din Petroşani. Ion Caramitru s-a apropiat de mama îndoliată, s-a înclinat în faţa ei şi a durerii şi a îmbărbătat-o. „Ce să facem, Dumnezeu îi alege pe cei mai buni dintre noi!” I-a mai şoptit că „autorităţile au fost de acord cu Bellu”. Apoi, s-a retras; după câteva clipe, mama s-a ridicat şi a mers la fiu. O durere încremenită. Ce i-o fi spus, la despărţire!? Este nefiresc ca mama să-şi îngroape fiul. Nu-i în ordinea lumii acesteia, deşi s-a întâmplat cu Fiul Cel mai Ales, şi de atunci, parcă, se întâmplă tot mai des. Ea singură, mama, percepe ce înseamnă cordonul luminos al sufletelor. Înaltă şi topită sub doliu, cât de bine seamănă cu Şerban – şi fiul cu ea! 

Prin Poarta Cerului

„Trebuie să rabd”, ar fi spus el, „ca şi cum aş fi înlemnit pe Marele Stâlp al Durerii şi Răscumpărării, cu sângele curs în personajele mele. Să-mi dea Domnul putere să joc şi în primul spectacol al sălii Media a Teatrului Naţional, ce se amenajează şi se dă în folosinţă. Poate, ultimul al meu!” Şi într-adevăr, în această sală, pe locul unde trebuia să fie decorul, a avut loc Marea Reprezentaţie, de Adio de la Spectatorii săi dragi. De o parte, trupul său în sicriul cu jumătate de capac ridicat, prins în decorul acestei lumi, şi de cealaltă parte, Sufletul cu personajele întrupate, spunându-ne că nimic din zbaterea sa nu a fost zadarnic pentru a deschide poarta Adevărului, Vieţii şi Luminii. De o parte, familia, prietenii, toţi îndureraţi şi scufundaţi într-un plâns lăuntric, şi de altă parte, toţi cei care l-au văzut pe scenă şi continuă să-l vadă în filme, marea parte a acestui popor, întristată, dar plină de bucurie că unul dintre ai lor a putut să le re-dea o clipă de lumină din sufletul lor. I-au trimis coroane Preşedintele ţării, Prim-ministrul Guvernului, teatre, asociaţii, prieteni. Actorii Naţionalului, prin rotaţie, i-au făcut de gardă. Şerban Ionescu a dorit ca la această despărţire să vorbească doar maestrul Radu Beligan. Dar vârsta şi sănătatea nu i-au permis, a lăsat doar Cuvântul înlăcrimat să circule prin presa noastră, ca o bătaie de clopot. Totuşi, după slujba religioasă, a vorbit Ion Caramitru – un omagiu simplu, de la actor la actor, un omagiu adus celui plecat din reprezentaţie pentru Marea Reprezentaţie. Şerban Ionescu a ieşit, pentru ultima oară, la aplauze şi spectatorii cerniţi l-au aplaudat îndelung. A ieşit pe poarta Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, însoţit de mamă, familie, prieteni, actori, regizori şi scenografi, dramaturgi şi scriitori, de directorul teatrului şi prieten de-ai săi, Ion Caramitru şi, mai ales, de oameni simpli. Simpli, cu inimi mari şi suflete deschise, aşa cum i-a reprezentat el pe scenă şi în filme. Cu înţelegere şi surâs peste răutatea zilei, cu speranţă în Ordinea Zilelor! A ieşit pe poarta îndoliată a Teatrului spre a intra pe poarta Cimitirului Bellu. A ieşit prin poarta oamenilor şi a intrat în partea cealaltă, prin Poarta Cerului. În aplauze şi onoruri fireşti. 

Dumitru VELEA

În Matinal, Suplimentul Şcoală & cultură, marţi 4 decembrie 2012, Petroşani