Theodor Niculae, scenograf: „Un proces ideal de lucru pentru mine ar dura trei luni de experimentare.”

Explorează rubrica INTERVIU și descoperă-i pe tinerii creatori de teatru și film dincolo de scenă sau de marele ecran. Află de ce au ales să urmeze o carieră artistică, ce îi motivează și cine sunt oamenii care îi inspiră.

Ce te-a făcut să alegi scenografia și nu alt domeniu adiacent mai vizibil, cum ar fi regia sau actoria?

M-am mutat din Giurgiu în București la Liceul de Arte Tonitza. Long story short, am intrat. În clasa a XI-a trebuie să îți alegi specializarea. Am ales grafica pe primul loc și până să trimit hârtia cu secția aleasă, un părinte al unui prieten apropiat mi-a spus că mai bine merg la scenografie. Nu i-am dat importanță. Trei zile mai târziu mi-am zis că următorul profesor cu care mă întâlnesc, acela va fi alesul. Am mers la scenografie pentru că m-am întâlnit cu profesorul de scenografie la metrou. Habar nu aveam cu ce se mănâncă, dar am zis de ce nu. Eu voiam să fac grafică, gravuri. Deci am ajuns la scenografie din pură întâmplare. 

Ai ales scenografia întâmplător. De ce ai rămas?

Tot întâmplător mi-a și plăcut. Am descoperit o zonă în care arta se împletește foarte mult cu ideea de acum. Cum totul se raportează la ideea de corp, corp în spațiu, om în spațiu, decorul se raportează la om, iar atunci scenografia devine o artă care trăiește în comparație cu o reprezentare grafică.

Cum ai ajuns să lucrezi la spectacolul Groapa cu nisip? E un proiect pe care l-ai ales tu sau mai degrabă el te-a ales pe tine?

Cred că ambele variante. Eu mă împrietenisem foarte bine cu Bianca Oprea, regizoarea spectacolului. Îmi tot propunea texte pentru licență până în punctul în care a ales acest text. Eu începusem o perioadă de mers la psiholog mai des și psihologul la care mergeam avea această terapie numită Sandplay Therapy.  Practic te vezi cu terapeutul și în funcție de niște figurine pe care le așezi în nisip și printr-o serie de întrebări, descoperi foarte multe despre tine pentru că te depersonalizezi și te privești din exterior. Atunci când Bianca mi-a propus textul Groapa cu nisip, mi-am zis că e foarte tare pentru că este exact ce fac eu în terapie și s-ar putea să fie foarte interesant de mers în zona asta, de căutat mai departe. 

Deci a fost terapeutic procesul de a crea scenografia la Groapa cu nisip?

Da. Și s-a legat foarte tare și de ideea mea de descoperire a unui spațiu gol, indiferent de cât de construit e el. Și tocmai pentru că acțiunea se petrece (factual)  într-o groapă cu nisip, atunci am tot stat să mă gândesc cum aș putea să fac un spațiu gol fără să folosesc nisip pentru că ar fi fost puțin tautologic și, practic, foarte greu de adus la fiecare spectacol. Am mers pe simbol mai mult. Am ales bile pentru că se leagă, cred eu, de playgrounduri. Mai nou, toate playgroundurile capitaliste sunt pline de bile, ba chiar prin America există în clădirile corporațiilor camere întregi numai cu bile. În pauza de masă mănânci un sandwich in spațiul cu bile. Și totuși am avut nevoie de un spațiu gol în care totul să se petreacă și cu spațiul, dar și pe lângă spațiu. Căutările mele se repetă în fiecare spectacol pe care îl lucrez, de ce înseamnă un spațiu nu neapărat gol, cât esențializat. Textul din Groapa cu nisip este despre o Polonie trecută de regimul comunist, care la fel ca la noi, e împânzită de blocuri din beton prefabricat și locurile de joacă au fost poate cele mai neglijate. Și m-am întrebat cum pot eu să integrez toate astea fără să fie in your face, ci să creez un spațiu care să dea ideea de joacă, dar și ideea de convenție care se poate petrece în Polonia post-comunistă. Și deodată, ceva ce se repetă de 9000-12000 de ori (bila), poate căpăta valoare.

Tu cum lucrezi în calitate de scenograf? Care este procesul tău de creație și relația cu echipa?

Dacă lucrez cu un regizor la primul proiect, procesul e puțin mai lung pentru mine pentru că vreau pur și simplu să-l înțeleg. Eu nu cred în orgolii artistice duse până la capăt. Când au fost proiecte în care am simțit că inputul meu creativ nu e destul de mare pe cât aș fi dorit să fie, nu în valori hiperbolice, ci în valori normale, m-am retras. Un proces ideal de lucru pentru mine ar dura trei luni de experimentare. Timpul e foarte important, mai ales când lucrezi cu un regizor nou, dacă vrei să-l înțelegi. Eu merg la spectacolele lor pentru a încerca să le văd o oarecare manieră. Lucrul cu o echipă nouă implică să fii dispus să fii curios și creativ. În trei luni mă pot vedea cu regizorul la nenumărate cafele și să-i prezint toate variantele filtrate prin modul meu de a citi textul, dar care sunt alternative pentru el. Văzând această documentare vizuală pe care o pregătesc eu, regizorul poate alege. Mereu am în vedere și integritatea mea artistică, care nu vine dintr-un orgoliu artistic, ci vine dintr-o pură persona care zice că modul în care eu lucrez este așa. Nu-ți zic să faci ca mine, ci îți prezint, să zicem, șapte culori care mie îmi plac, astfel încât să ai de ales. 

un interviu realizat de Maria Dănescu

foto: Emma Mateciuc